Oradea şi Sînmartin (1291-1294 Sanctus Martinus, 1332 sacerdos de villa Sancti Martini, 1492 Zenthmarton, 1619 Thermae Varadiensis Sancti Martini, 1828 Petze Szent Márton, 1913 Váradszentmárton) au o istorie mult mai veche decât cea pe care o cunoaştem din documente. Apropiate spaţial, geografic, ele avut şi o evoluţie istorică proximă, comună şi interdependentă. Aceste două localităţi cu atestări documentare îndeajuns de apropiate la începuturile Evului Mediu şi-au sprijinit evoluţia prin compensarea unui echilibru cultură/natură.
Sub aceeaşi conducere administrativă – Episcopia romano-catolică, Cetatea Oradea, nucleul de dezvoltare a ceea ce va deveni Oradea Mare şi zona Sânmartinului, cu cele două cunoscute băi: Felix şi 1 Mai (Venus), vor avea un parcurs istoric marcat pe de-o parte de un echilibru spaţial şi de resurse naturale, iar pe de altă parte de o comună ascensiune istorică, bazată în speţă pe credinţele vremii, pe religie şi miracol. În acest context, la scară istorică, Oradea şi Sînmartinul, devin localităţi europene printr-o primă formă de „turism” religios curativ, prin pelerinaj.
În anul 1401, luna august, Papa Bonifaciu a IX-lea acorda un privilegiu catedralei din cetate, ridicând-o la rangul bisericilor San Marco din Veneţia şi Santa Maria Portiuncula din Assisi. Patru ani mai târziu, în 1405, papa Inocenţiu al VII-lea, într-un act specific vremurilor medievale, dădea iertare păcatelor pelerinilor care mergeau să se închine la capela din Băile Oradiei sau Băile Sfântului Ladislau, aşa cum erau cunoscute în acele vremuri. Elementul comun al acestei duble exploatări religioase a acestei zone privită ca un întreg este exploatat, la nivel de mental colectiv medieval, de miracol şi sanctitate, întruchipat in persona de Sfântul Ladislau “Taumaturgul”, legendarul rege fondator al Cetăţii Oradea, cel care fusese sanctificat în anul 1192. Puterea lui de vindecare venea, pare-se, atât din graţia divină, conform credinţelor vremii, precum şi din ceea ce spaţiul oferea, puterea vindecătoare a apelor termale din zonă. Sub acest aspect este clar că dezvoltarea simbiotică între cele două localităţi este atât naturală, cât şi spirituală.
Perpetuarea acestei stări de fapt a fost şi este oarecum subînţeleasă, istoric vorbind cele două au fost mereu unite, în felurite moduri, doar administrativ nu. Poate este momentul în care dezvoltarea să treacă prin voinţă la constatarea unei realităţi. Consfinţirea unei uniuni ce durează de secole.
