După 1990, principala tendinţă evolutivă înregistrată pe harta administrativ-teritorială o constituie mărirea gradului de fragmentare la nivel local, prin multiplicarea numărului de comune, oraşe şi municipii.
Astfel, în intervalul 1 ianuarie 1990 – 1 ianuarie 2007 au fost constituite 230 comune noi, în majoritatea cazurilor pe baza antecedentelor istorice, 59 de comune au fost investite cu statut de oraş, iar 47 de oraşe au fost transformate în municipii. În 2011 există 320 oraşe, din care 103 municipii şi 12.946 sate grupate în 2.850 comune.
Actuala situaţie nu mai poate continua, comunităţile locale au şanse puţine de a prospera, multe dintre ele confruntându-se cu reducerea natalităţii şi dificultăţi în menţinerea unei administraţii eficiente şi realizarea unor servicii publice pentru toţi locuitorii.
Realizarea unei dezvoltări a României pe principii europene impune de urgenţă o reaşezare administrativ-teritorială a comunităţilor locale care să ducă la sporirea posibilităţilor economice ale comunităţilor locale şi obţinerea unei adevărate autonomii administrative.
O prea pronunţată mândrie locală nu trebuie să ne facă să avem reţineri în a gândi viitorul comunităţilor noastre, iar rezolvarea problemelor privind transportul public, reţele de apă şi canalizare, învăţământ şi sănătate trebuie să le tratăm înaintea celor politice sau de grup.
Procesul invers, de coagulare a localităţilor în jurul marilor oraşe reprezintă soluţia pentru o dezvoltare regională echilibrată, cu o structură urbană policentrică. Orașele joacă un rol crucial în calitate de motoare ale economiei, ca locuri favorabile conectivității, creativității și inovării, precum și în calitate de centre de servicii pentru zonele înconjurătoare.
